Călare în Carpați a început ca un vis.
Visam să trecem Carpații călare, să parcurgem drumuri uitate, vechi drumuri de care, poteci de transhumanța, vechi drumuri romane sau dacice, drumuri sacre.
Când visezi, dormi.
Ca visul să nu rămână în spațiul himerelor, te trezești, te dezmorțești și te pui pe treabă.
Treaba ta e să faci visul să devină realitate.
Iar treaba asta s-a întins deja pe mai bine de douăzecișicinci de ani și mai bine de treizecișicinci de mii de kilometri călare în Carpați.
Asta fără kilometri făcuți călare, cale de o zi, în jurul casei.
Călare în Carpați s-a mai întins și peste noi, oameni și cai și a făcut din acest vis o adevărată temelie a vieților noastre.
Cai ca Siglavy, Gelu, Sura, Doina, Runa, au plecat să pască în Raiului Cailor.
Ceilalți ca Sigly, Roua, Zara, Tara, Vifor, Gorun sau Nadir sunt în serviciu și astăzi.

Turismul ecvestru în România a început cu ei și cu alții ca ei, iar noi am țintit mai sus punând bazele ecoturismului ecvestru de altitudine, a călăriei responsabile, în care binele calului este pus înaintea binelui omului.
Oriunde am mers, de la Cluj la Sarmizegetusa Regia, la Roșia Montan sau chiar la cazanele Dunării ori pe crestele Apusenilor, ne-am întărit mereu sentimentul de apartenență la spațiul carpatic.

Păstrători ai unei îndelungate tradiții în creșterea și utilizarea cailor, am încercat să readucem acele calități morfologice și comportamentale cu care să avem un cal destoinic, apt de efort de durată, stabil emoțional, echilibrat și totodată rustic și puțin pretențios.
Am căutat calitățile calului de cavalerie, cal asemănător celui de turism ecvestru prin distanțele parcurse și multiplele privațiuni la care este supus.